„Sarbatorile Craciunului sunt
asteptate cu multa bucurie de toata lumea. (…) Tineretul are
binecuvantate pricini sa astepte deschiderea sau dezlegarea horilor;
(…) copiii tanjesc dupa colindat, stea, irozi, capra si altele, iar
toata lumea laolalta asteapta Craciunul satul, cu mancarea de carne.“,
scria etnologul Tudor Pamfile, in 1914, in trilogia consacrata
„Sarbatorilor la romani“. Azi, dupa aproape un veac, ce-a ramas la fel
si ce s-a schimbat?

Cititi Tot Articolul..

Sarbatorile noastre cele de toate iernile 

Celebrarea moderna a Craciunului imbina elemente din traditia crestina cu elemente precrestine, intr-un amestec tulburator, asa cum sunt toate manifestarile sincretismului atunci ne apucam sa le cercetam.

Caci de sincretism este vorba, despre topirea si amestecarea unor
credinte diferite intr-un sistem surprinzator de coerent, daca ne
gandim din ce izvoare diferite s-a intrupat. S-a petrecut aici ceva
asemanator cu ceea ce s-a intamplat in Brazilia, unde a luat fiinta o
naucitoare combinatie de catolicism, credinte africane si practici ale
indigenilor sudamericani, asa incat nu se mai stie prea bine care sunt sfintii crestini si care spiritele padurii. Tot astfel, in Craciunul modern se regasesc indepartate ecouri ale unor sarbatori
ale romanilor, dar si ale vechilor populatii neromanizate din nordul
Europei. Peste tot acest amestec de nord si sud, s-a asternut,
unificatoare, traditia crestina a nasterii Mantuitorului. Dar, pentru
cei interesati de originea si evolutia lucrurilor, a descifra povestea
Craciunului este un exercitiu captivant, una dintre acele minunate
povesti cu substrat istoric care multumesc deopotriva nevoia de real si
pe cea de miracol.

Acestea fiind zise, sa incepem cu ceea ce cred istoricii a fi fost inceputul. Multe popoare au avut in obicei celebrarea unor sarbatori de iarna,
poate pentru ca atunci aveau oamenii ceva mai mult timp liber, poate
pentru ca incercau sa faca mai usor de suportat grelele zile hibernale.
In plus, atunci mai taiau din animalele domestice, pentru a nu fi
nevoiti sa hraneasca prea multe peste iarna, deci exista un stoc mare
de carne proaspata, iar berea, vinul, miedul si alte bauturi care mai
fusesera puse la fermentat erau in sfarsit gata de a fi baute. Odata ce
exista un calendar, iar sarbatorile aveau nevoie de oarece repere cronologice, multe dintre ele se concentrau in jurul solstitiului de iarna. Candva, demult, pe cand oamenii traiau in ritmul naturii, dupa un calendar intemeiat pe scurgerea anotimpurilor, exista, in emisfera nordica,
o noapte magica – una dintre multele nopti magice din an – care avea
marea insusire de a fi cea mai lunga noapte a anului. Nu ca oamenilor
le-ar fi placut prea mult noptile; se temeau de intuneric, erau
neajutorati in fata fapturilor mai bine inzestrate pentru viata
nocturna. Animale evident diurne, prost echipate de natura pentru viata
de noapte – alcatuirea ochiului e o dovada concludenta –, oamenii
iubeau lumina, Soarele, nu numai pentru ca acestea se potriveau cu
inzestrarile lor naturale, ci si deoarece, cu inteligenta lor,
intelesesera ca fara lumina n-ar exista plante, ca fara plante n-ar fi
animale, cu alte cuvinte, ca fara Soare si lumina sa, n-ar fi nimic de mancare. si unde hrana nu e, nici viata nu poate fi.

Dupa toate aceste deductii inteligente, e normal sa ne intrebam: de
ce le era atat de draga oamenilor noaptea cea mai lunga din an, noaptea Solstitiului de Iarna?
Pai uite de ce: fiindca, odata cu ea, ce era mai rau trecuse. Soarele,
care paruse ca slabeste, parea acum sa se insanatoseasca. Odata trecuta
cea mai lunga noapte, zilele incepeau din nou sa creasca, incet-incet,
spre bucuria speciei umane iubitoare de lumina si caldura. Solstitiul de Iarna
a devenit, astfel, o sarbatoare importanta pentru oamenii Europei. Cat
de mare era insemnatatea ei se vede din faptul ca, pana azi, ecouri ale
celebrarii acelei zile/nopti se regasesc in practica moderna a
sarbatorilor de iarna. Una dintre surse, cea romana, pare sa fi fost
sarbatoarea Natalis Solis Invicti (Nasterea Soarelui Neinvins), celebrata in 25 decembrie, data la care, dupa caledarul iulian,
avea loc Solstitiul de Iarna. Soarele isi dovedea invincibilitatea
reluandu-si, dupa acest moment dificil – cea mai lunga noapte –
cresterea, sporind in forta pe zi ce trecea, stralucind in fiecare zi
mai mult pe bolta si vestind astfel victoria asupra fortelor
intunericului.

Cultul unor zeitati solare (cea mai importanta fiind zeul persan Mithra)
a fost destul de raspandit in Europa. Iar sub pretextul sarbatoririi
Soarelui puteau fi celebrate diverse divinitati solare, ceea ce avea
importanta, de pilda, pentru unii imparati romani care – poate din
dorinta de a fi originali – introduceau cultul exotic al cine stie
carei zeitati solare importate din Orient. Pentru oamenii de rand,
probabil conta mai putin „cine era Soarele“ si mai mult ca era rost de
petrecere. Erau zile de bucurie, de veselie; se faceau obisnuitele
sacrificii zeilor, se manca, se bea, se petrecea dezlantuit. La
latitudini mai mari, spre nordul friguros al continentului, neamurile
germanice isi organizau propria lor sarbatoare – Yule (Jul)
–, ocupandu-se de propriii zei si impodobindu-si casele cu ceea ce mai
gaseau verde prin natura. De aici, obiceiul decorarii casei cu plante
verzi: brad, vasc... In aceste tinuturi cu ierni grele si lungi,
oamenii erau fascinati de putinele fiinte vegetale care isi pastrau
frunzele verzi in anotimpul rece, ramanand vii in mijlocul acelui
univers de plante moarte si vestind reinvierea vegetatiei, eveniment ce
se intampla, miraculos, in fiecare primavara.

Trunchiuri intregi de copaci erau arse in vetre in cinstea zeului Thor (asociat
cu stejarii), iar obiceiul a supravietuit pana azi: in tarile
anglo-saxone, o „buturuga de Craciun“ e arsa in camin sau macar expusa
si impodobita, iar in Franta se serveste un desert traditional, Buche de Noel
– o prajitura cu o forma oarecum cilindrica, amintind de buturuga
traditionala. In Europa, crestinismul s-a raspandit dinspre sud catre
nord, tinuturile de la miazanoapte fiind printre ultimele crestinate.
Aici, culturile precrestine au supravietuit mai mult, motiv pentru care
au avut o influenta mare asupra sarbatoririi Craciunului. In Anglia,
Yule a devenit practic sinonim cu Christmas, iar scandinavii, desi
crestini de un mileniu, inca mai numesc Craciunul Jul. In aceasta atmosfera de sarbatori pagane pline de viata a inceput crestinarea neamurilor Batranului Continent. Dar vechile obiceiuri nu pier cu usurinta; biserica crestina,
constienta de acest lucru, a ales o cale diplomatica si subtila pentru
a-i aduce sub acelasi steag pe adeptii diferitelor religii fara a-i
lipsi de festivalurile de iarna care le erau atat de dragi – si care
aveau rostul lor in pastrarea ordinii sociale existente. Ca atare,
biserica n-a mers pe metoda interzicerii celebrarii acestor sarbatori
pagane – s-ar fi ajuns la opunere si revolta si poate la esecul crestinismului ca religie
„oficiala“. In schimb, numele lui Hristos, povestea vietii sale,
invataturile lui au fost adaugate treptat in amestec, pana cand tenta
dominanta a devenit cea a unei mari sarbatori crestine, avand ca
element central Nasterea Mantuitorului.

Cea mai importanta mutare a fost suprapunerea zilei nasterii lui
Iisus peste cea aproximativa a Solstitiului de Iarna. De-a lungul
vremii, au existat destule controverse teologice si istorice asupra
datei reale la care s-a nascut Iisus Hristos; fiecare
invatat care s-a aplecat asupra problemei a facut propriile calcule si
a adus propriile argumente, dar, pana urma, mai important decat
diferentele era scopul comun – impunerea crestinismului in Europa. Mai
multi dintre autorii crestini din vremurile de inceput ale noii religii
au legat nasterea lui Iisus de nasterea Soarelui, explicand si
exploatand „coincidenta“ in modul cel mai avantajos pentru biserica.
„O, cat de minunat a lucrat Providenta facand astfel ca, in ziua cand Soarele s-a nascut, sa se nasca si Iisus Hristos!“ scria, in secolul al III-lea d.Hr., Sfantul Ciprian, episcop al Cartaginei.

si astfel, povestea nasterii lui Iisus, descrisa in Noul Testament,
a devenit punctul fix in jurul caruia au inceput sa graviteze celelalte
elemente ale sarbatorii Craciunului. Steaua si ieslea au devenit
simboluri familiare tuturor crestinilor; Magii, Fecioara Maria si
Iosif, pastorii si ingerii au devenit personaje ale istoriei, la fel de
reale, pentru cei care credeau in ele, ca regele tarii lor sau ca
membrii propriilor familii. O intreaga cultura a Nativitatii s-a
dezvoltat in jurul acestor simboluri, de la nenumaratele picturi ce
infatiseaza Nasterea, pana la cantecele care-i spun povestea. In
schimb, daca biserica a oferit un motiv crestin pentru celebrarea sarbatorilor din
preajma Solstitiului de Iarna, n-a reusit si sa controleze in intregime
felul in care oamenii intelegeau sa sarbatoreasca evenimentul.

In Evul Mediu, celebrarea Craciunului se desfasura sub semnul extremelor: oamenii mergeau la biserica si asistau reculesi la slujba Nasterii Domnului,
dupa care ieseau in pietele orasului si se dedau unor desfatari pline
de excese, fara indoiala ecouri ale vremurilor pagane. Vechile traditii
de dinainte de crestinare au continuat sa subziste si, uimitor,
persista viguros si in vremurile moderne, devenind uneori mai vizibile
decat sensul crestin al sarbatorii. Totusi, Craciunul actual a pierdut
mult din caracterul dezlantuit al celebrarii sale medievale (sau poate
e vorba doar despre inlocuirea unui dezmat cu altul, de exemplu cu un
dezmat al cumparaturilor, dar sa nu anticipam…). Dupa ce, sub influenta
unor curente religioase (mai ales a puritanismului implantat in Anglia
de Oliver Cromwell in secolul al XVII-lea si transplantat in Statele
Unite ale Americii de catre pelerini), sarbatorirea exuberanta a
Craciunului a fost chiar interzisa o vreme, el a fost reinventat si
transformat intr-o sarbatoare mai linistita, a pacii, bucuriei
sufletesti si iubirii familiale.

Cand sclavul devenea stapan 

O „sursa romana“ la fel de probabila, dupa alti specialisti, este sarbatoarea romana Saturnalia,
dedicata lui Saturn, zeu al agriculturii. Aceasta era caracterizata
printr-o dezlantuire carnavalesca de distractii, cu accente desantate,
probabil necesare ca supape pentru eliberarea unor tensiuni acumulate
peste an. Astfel ca, incepand de la Solstitiul de Iarna, romanii
sarbatoreau zile in sir (uneori cate o luna). Ordinea sociala era
abolita (partial), sclavii si stapanii schimbandu-si rolurile intre ei;
de pilda, se organizau ospete la care sclavii sedeau pe locurile de
onoare, in vreme ce stapanii serveau la masa. Afacerile luau o pauza,
scolile erau inchise, toata lumea dansa, canta, se prapadea de ras la
comedii, bea, manca si se dezmata. Eh, ce vremuri!

Noul chip al sarbatorii 

Scrieri literare publicate la inceputul secolului al XIX-lea (una cu impact puternic a fost celebra Colinda de Craciun scrisa de Charles Dickens)
au impus treptat noi conceptii asupra sarbatorii: compasiunea,
bunavointa fata de ceilalti, ingaduinta, afectiunea fata de familie –
toate au devenit valori asociate cu noul chip al sarbatorii Craciunului.

Totul a corespuns si cu o schimbare in conceptul de familie, schimbare
care a inceput sa se faca simtita in jurul anului 1800. S-au modificat
conceptiile privind copiii si copilaria. Parintii au devenit mai
sensibili la nevoile emotionale ale odraslelor: Craciunul era
un bun prilej de a strange legaturile dintre generatii, de a oferi
momente de bucurie copiilor, iar acest obicei a ramas pana azi,
Craciunul actual fiind o sarbatoare creata parca anume pentru bucuria
celor mici. Aspectul cel mai batator la ochi este spectaculoasa cariera
a lui Mos Craciun, asa cum il cunoastem azi: un personaj voinic si jovial, imbracat in haine rosii tivite cu blana alba,
impodobit cu cusma asortata si „dotat“ cu un atelaj de reni care trag o
sanie fermecata. Despre o fiinta mitologica numita Craciun si despre
alti mosi, precum Mos Ajun, se vorbeste si in traditia romaneasca . Dar acestia nu aratau si nici nu se purtau ca Mos Craciun din supermarket. Mosul actual este o creatie occidentala, in ciuda faptului ca personajul istoric care, dupa opiniile specialistilor, ar sta la originea lui s-a nascut undeva in Orientul Apropiat.

Sa incercam sa apucam, cumva, capatul povestii. Cu multe veacuri in
urma, traia un calugar, un „om sfant“, numit Nicolae. Se crede ca el
s-ar fi nascut in jurul anului 280 d.Hr., la Patara, pe teritoriul Turciei de astazi. Oamenii il cinsteau si il iubeau pentru credinta si bunatatea lui, astfel ca Sfantul Nicolae
a devenit eroul multor legende: a renuntat la toata averea sa si a
pornit sa cutreiere lumea, ajutandu-i pe cei saraci si bolnavi; ori a
salvat de la robie (dandu-le zestre) trei fete sarace, pe care tatal
lor voia sa le vanda… Cu vremea, bunul Sfant Nicolae a inceput sa fie
socotit si protector al copiilor, iar popularitatea sa a crescut atat de mult incat, chiar si dupa reforma protestanta, care descuraja cultul sfintilor, si-a pastrat reputatia de binefacator si a ramas in continuare iubit si cinstit de oameni.Personajul Sint Nikolaas sau Sinter Klaas –
numele olandez al Sfantului Nicolae – a traversat Oceanul Atlantic
odata cu emigrantii olandezi, care au dus cu ei in America, la
sfarsitul secolului al XVIII-lea, traditia sarbatoririi Sfantului la 6
decembrie (data mortii acestuia).

Treptat, timpul, care le amesteca pe toate, mai ales cand e la mijloc
si o invalmaseala de culturi (ca in SUA), a contopit mai multe imagini,
tendinte si conjuncturi: Sfantul Nicolae, al carui nume americanii il
pronuntau Santa Claus; traditia oferirii de cadouri copiilor in zilele de bucurie ale sarbatorilor Craciunului; si o economie capitalista in plina dezvoltare,
in care comerciantii au facut din sfantul binefacator un mos aducator
de daruri, al carui portret se regasea deja in magazinele americane ale
secolului al XIX-lea, in reclame special realizate pentru sarbatorile
iernii, spre a-i indemna pe copii sa-si doreasca tot mai multe cadouri,
iar pe parinti sa le cumpere. Figura mosului a devenit un simbol al
darniciei, fiind utilizata atat comercial, cat si filantropic,
pentru obtinerea de beneficii. In anii 1890, marea organizatie
americana de caritate Armata Salvarii, dorind sa stranga fonduri pentru
a putea oferi, de Craciun, mancare familiilor nevoiase, imbraca barbati
someri in haine de Mos, dandu-le cate un clopot din care sa sune spre a
atrage atentia si trimitandu-i pe strazi
ca sa stranga donatii. Pana la acesta data, portretul-standard al
Mosului se structurase deja – un barbos dolofan si jovial, cu sanie,
reni etc.

Responsabil de aceasta evolutie a fost, in buna masura, poemul scris in 1822 de Clement Clarke Moore,
un preot al Bisericii Episcopale, pentru cele trei fetite ale sale.
Incantatorul text, numit An Account of a Visit from St. Nicholas, a
ramas mai bine cunoscut sub titlul alternativ (care reproduce de fapt
primul vers) 'Twas the Night before Christmas. Aici apar multe dintre
elementele care compun imaginea lui Mos Craciun asa cum il cunosc azi
copiii nostri (spre indignarea si disperarea parintilor, care constata
ca mititeii stiu numele tuturor renilor de la sania Mosului, in schimb
habar n-au cine sunt personajele reprezentate in scena Nasterii, cea
din iesle.) In poem, totul e la scara mica: „Mosul“ e un omulet de-o
schioapa, rumen si simpatic, imbracat in blanuri; apare aici si sania – miniaturala – trasa de reni
(opt la numar, mici si ei); aici il vedem pentru prima oara pe mosulic
intrand pe horn; si tot aici apare si gramada de jucarii dusa in spate
de batranelul cel vesel.

Mare succes mare: poemul lui Moore s-a bucurat de o asemenea audienta,
incat toti copiii au inceput sa viseze la Mosul incarcat cu daruri. Se
nascuse un star. Cum a crescut mosul de la statura de-a schioapa la
marimea naturala? In 1881, Thomas Nast (un desenator cunoscut pana
atunci pentru caricaturile sale cu subiecte politice), inspirat de
poemul lui Moore, a figurat – si imbogatit cu noi elemente atragatoare
– imaginea lui Mos Craciun, rotofei, vesel, cu obraji rumeni, cu barba mare alba, costum rosu aprins tivit cu blana alba, sac plin cu jucarii, atelier la Polul Nord
si spiridusi in chip de asistenti. Sapand mai adanc in mitologie, pot
fi depistate credinte vechi care au slujit probabil drept surse de
inspiratie pentru figura lui St. Nicholas, cel aducator de daruri, asa
cum apare el in poemul lui Moore. Chiar daca, in versiunea
oficial-crestina, darurile de Craciun sunt oferite in amintirea celor
aduse de magi copilului Iisus, mitologia veche a Europei e plina de
personaje – uneori mai crestine, alteori mai pagane – aducatoare de
daruri. In Germania si Elvetia, copiii cuminti primeau daruri de la un
soi de ingeras numit Christkind sau Kris Kringle, care il insotea pe
Sf. Nicolae in drumurile sale la vreme de sarbatori. In Scandinavia, imaginatia copiilor era aprinsa de un spiridus vesel numit Jultomten,
care calatorea intr-o sanie trasa de capre si impartea daruri. Legende
englezesti vorbesc despre Father Christmas, care umple ciorapii
copiilor cu daruri. In Italia, La Befana, o vrajitoare buna, zboara pe
matura, coborand prin horn ca sa lase daruri pentru copii.

O legenda fermecatoare si trista dainuie in Rusia, personajul principal fiind o batrana, Babuska;
ea i-a indrumat pe o cale gresita pe magii care-l cautau pe Iisus,
astfel incat ei sa nu-l poata gasi. Mai apoi, cuprinsa de remuscari, a
vrut sa indrepte raul facut, dar nu i-a mai putut ajunge din urma pe
cei trei. De atunci, la vremea sarbatorilor de iarna, Babuska merge din
casa in casa, acolo unde sunt copii, si lasa daruri pentru ei, in
nadejdea ca unul dintre ei ar putea fi copilul Iisus si acesta o va
ierta. Dar bradul? Iarasi, nici o legatura cu caracterul crestin al
Craciunului; bradul e un simbol arhaic, precrestin, avandu-si originea
in obiceiul de a impodobi casele cu ramuri de plante verzi, obicei
cunoscut atat la populatiile nord-europene, cat si la romani care, de Saturnalii, decorau casele si templele cu ramuri verzi – ofrande aduse zeului agrar Saturn si urari de belsug pentru ogoare, vii si livezi. Despre brazii de Craciun
impodobiti se crede ca ar fi o creatie a germanilor care, in secolul al
XVI-lea, aduceau in casele lor astfel de „pomi de iarna“. Martin Luther,
parintele Reformei protestante, este eroul unei legende larg
raspandite: impresionat de imaginea stelelor vazute printre crengile
unui brad, intr-o seara de iarna, a dorit sa alcatuiasca el insusi ceva
la fel de frumos si a impodobit cu lumanarele aprinse un asemenea copac.

Emigrantii germani au dus obiceiul brazilor de Craciun in America,
unde, totusi, acestia din urma erau o ciudatenie pentru majoritatea
americanilor secolului al XIX-lea, caci fusesera interzisi multa vreme,
sub influenta puritanismului primilor colonisti englezi, sositi in
America in secolul al XVII-lea. Puritanii practicau un crestinism
strict si auster si, constienti de faptul ca brazii n-aveau nimic de-a
face cu Nasterea lui Hristos,
detestau obiceiul pomului de Craciun, considerandu-l frivol si
necrestinesc si numindu-l „o batjocura paganeasca“. Insa bradul si-a
croit, incet-incet, drum in casele si in sufletele americanilor. Tot
sub influenta culturii germane, practica impodobirii lui s-a raspandit
in toata Europa, transformandu-se intr-o traditie ce astazi pare de
neclintit.

In Romania, bradul a ajuns, evident, intai in casele oamenilor de la
oras, mai ales ale celor din clasele superioare ale societatii, umblati
prin lume (in speta, prin Europa apuseana). Germanii si francezii
stabiliti in Romania – negustori, guvernante, profesori – au ajutat si
ei la raspandirea traditiei bradului
de Craciun in casele citadinilor. In universul rural, Craciunul insemna
cu totul altceva, desfasurandu-se dupa un scenariu arhaic foarte
complex si implicand un amestec fascinant de secvente, unele cu
conotatii crestine (slujba de Craciun, colindele care istorisesc
povestea Nasterii si Vicleimul – acea „piesa de teatru“ populara care avea ca tema Nasterea Mantuitorului),
altele clar precrestine (precum taierea porcului, in care se regasesc
elemente ale sacrificiilor ceremoniale „pagane“). Cu micsorarea
distantei culturale dintre sat si oras, bradul si Mosul patrund treptat
si in lumea rurala. Desi bomboanele cumparate de la magazin au inceput
sa inlocuiasca nucile, merele si covrigii dati, traditional, copiilor
colindatori, ceea ce era important inca se mai pastreaza: colindele,
mancarurile traditionale, veselia la fel de traditionala, ba chiar si taierea porcului, in ciuda restrictiilor europene.

Mos Craciun al nostru 

Magda Andreescu, etnolog, Muzeul Taranului Roman

Pentru copiii de pretutindeni, Mos Craciun este
astazi un batran bun si bland, imbracat in haine rosii, care umbla cu
un sac plin de daruri. Insa „vechiul“ sau portret romanesc, asa cum il
contureaza legendele referitoare la Nasterea Mantuitorului, este mult
diferit. Astfel, intr-o serie de variante ale acestor legende, Mos
Craciun e un gospodar batran, rau si aprig la manie, totusi capabil de
cainta. Intr-una dintre legende, se spune ca, atunci cand s-a apropiat
sorocul facerii, Fecioara Maria a batut la usa unui
gospodar numit Craciun, pentru a zabovi peste noapte. Acesta avea
musafiri, asa nu a vrut sa o primeasca inauntru, dar i-a ingaduit sa
innopteze in iesle. Fara ca barbatul sa stie, femeia lui a ajutat la Nasterea Pruncului,
dar cand Craciun a vazut urmele de sange de pe mainile acesteia, s-a
maniat si i le-a taiat. Maica Domnului a facut insa o minune si i-a pus
Craciunoaiei mainile la loc. Craciun, vazand asta, s-a cait si s-a
rugat de iertare, iar Preacurata, dupa ce l-a
mustrat, l-a iertat. Apoi Craciun, devenit „primul crestin“, a primit-o
pe Maica Domnului cu Pruncul in casa lui, unde i-a tinut la loc de
cinste 40 de zile. O alta varianta a acestei legende vorbeste despre
Craciun ca despre un mare boier din Viflaimul Iudeii.
Intr-o zi, acesta primeste o scrisoare prin care este anuntat ca la el
va sa soseasca un imparat mare. In toiul pregatirilor, la poarta lui
poposeste Fecioara Maria, care o roaga pe Craciunoaie sa o gazduiasca,
intrucat n-a gasit loc nicaieri altundeva. La auzul acestei cereri,
Craciun refuza, motivand ca asteapta in casa lui alti oaspeti, mai
mari. Totusi, Craciunoaia o adaposteste pe Fecioara in iesle si o ajuta
sa il nasca pe Mantuitor. La auzul vestii ca sotia
lui a mosit-o pe femeia cea simpla, Craciunul se supara foc si-i taie
mainile. Vazand insa minunea vindecarii acestora, el isi da seama ca
oaspetele asteptat, imparatul cel mare, este de fapt copilul nascut in
ieslea sa.

Pentru omul de astazi, imaginea lui Mos Craciun reflectata in vechile legende romanesti poate parea contradictorie. O explicatie a ei ar putea sta in faptul ca Mosul a reprezentat initial o veche divinitate pagana care se impotrivea simbolic noii religii crestine, dar care a sfarsit prin a fi preluata si integrata acesteia.

Rudolf Nas Rosu 

Ar fi multe de spus si despre povestea cu renii; nu e clar cum s-a ajuns de la saniile trase de capre, din mitologia nordica,
la reni; ceea ce stim sigur este ca tapii si caprele nu s-au bucurat
nicicand de popularitate in randul clericilor, ba nici chiar al crestinilor laici. Adesea asociat cu diavolul, tapul
era o prezenta malefica in mitologia crestina. Poate ca renul a umplut
un gol in povestea Mosului; la urma urmei, cineva trebuia sa traga
sania si ce animale puteau fi mai potrivite, pentru un Mos imbracat in
blanuri, cum e cel din poezia lui Moore, decat unele venite tot
dintr-un tinut al frigului, cum sunt renii? Dar si renii astia au
trecut prin transformari; daca intrebi un copilas despre renii lui Mos Craciun, mai mult ca sigur va incepe prin a pomeni de Rudolf,
cel cu nasul rosu. Insa Rudolf nu apare in poemul lui Moore, unde
sania-miniatura e trasa de doar opt reni (nu mai insir toate numele,
dar va spun ca nu e nici un Rudolf printre ei). Rudolf, al noualea si
cel mai faimos dintre reni, e un adaos mai tinerel cu vreun secol decat
cei opt semeni originari.

In 1939, Robert May, un functionar inteligent si
talentat de la magazinul universal Montgomery Ward din SUA, a incercat
sa atraga mai multi clienti de sarbatori (ale variante ale istorisirii
spun ca a fost vorba despre un cadou special pentru fetita lui) creand
o poveste in versuri in care era vorba despre un ren numit Rudolf, luat
in ras de confratii sai din pricina nasului umflat, rosu si
stralucitor. Dar, cand Mos Craciun a trebuit sa porneasca la drum in seara de Ajun,
pe o noapte cetoasa, cine credeti ca i-a fost de cel mai mare ajutor?
Rudolf, care i-a luminat calea cu nasul sau ce stralucea in intuneric.
Mesajul – a fi diferit de ceilalti nu e neaparat un lucru rau, iar daca
exista un prilej potrivit, un defect se poate transforma intr-o
calitate – era foarte emotionant si a asigurat succesul cartii. Cativa
ani mai tarziu, a aparut un cantec bazat pe povestea lui Rudolf;
ulterior, aceasta a fost ecranizata, iar carticica scrisa de Robert
May, Rudolph the Red Nose Reindeer, a fost tradusa,
din 1939 si pana astazi, in 25 de limbi si a fost vanduta in milioane
de exemplare. Povestea a prins atat de bine, incat azi Rudolf cel cu
nasul rosu, intruchipat in milioane de jucarii cu beculete rosii pe
nas, este unul dintre cele mai populare simboluri ale Craciunului occidental.

Sarbatori hibride, sarbatori alternative, antisarbatori 

Ca orice lucru important pentru oameni, Craciunul naste polemici aprinse. In ultimii ani, el a devenit o sarbatoare extrem de controversata.

Dar controversele, de orice natura, n-au reusit sa scada prea mult
popularitatea Craciunului; si cum mentalitatile si comportamentele
evolueaza, Craciunul s-a schimbat si el in ultimii ani, luat de valul globalizarii,
al corectitudinii politice, al miscarilor anticonsumiste etc. Printre
cele mai surprinzatoare – uneori exagerate – reinterpretari ale
Craciunului se numara acelea care urmaresc sa faca din el o sarbatoare
„corecta politic“, stergand orice conotatii care tin de diferentele
religioase si topind totul in concepte hibride. Multe dintre aceste
reinterpretari isi au originea in Statele Unite ale Americii, unde
amestecul de culturi a generat, in ultimele decenii, o miscare
sustinuta in favoarea tolerantei religioase, rasiale etc. Adesea,
startul este dat de cate o carte sau un film, care popularizeaza o idee
noua pentru sarbatorile de iarna, iar ulterior, tema respectiva ajunge la moda, in masura in care raspunde unei nevoi reale existente in randul populatiilor.

Asa s-a intamplat, de pilda, cu Chrismukkah, un „amestec“ de Craciun si Hanuka
(sarbatoare religioasa mozaica, numita si Sarbatoarea Luminilor si
celebrata in amintirea resfintirii Templului din Ierusalim, dupa
triumful rascoalei Maccabeilor, in secolul al II-lea i.Hr.). Hanuka
dureaza opt zile si incepe, dupa calendarul iudaic,
in cea de-a 25-a zi a lunii Kislev, putand sa cada intr-o perioada
cuprinsa intre sfarsitul lunii noiembrie si sfarsitul lui decembrie in
calendarul crestin. Fiind o sarbatoare de iarna, care implica daruri si
bucurie, ea este interpretata adesea, in cultura populara, ca un soi de
echivalent mozaic al Craciunului, ceea ce este, evident, fals. Totusi,
intr-o societate multiculturala cum este cea din SUA, unde exista
foarte multe familii mixte (un sot crestin, altul de religie mozaica),
a aparut tendinta combinarii voluntare a celor doua sarbatori. Exista
insa urme de asociere a culturilor crestina si iudaica in jurul
sarbatorilor de iarna inca din secolul al XIX-lea. Uneori, evreii
care traiau in mijlocul unei populatii predominant crestine, in tari
unde crestinismul era religia majoritara, ajungeau in mod firesc sa
integreze unele elemente ale Craciunului in sarbatorile lor, fara a da
acestor elemente conotatii religioase. Astfel, unii evrei germani din
clasa mijlocie celebrau un Craciun cu brad, cantece si daruri, ca
simbol al apartenentei lor la cultura germana.

Chrismukkah a fost mentionata pentru prima data intr-un serial american
despre si pentru adolescenti, difuzat intre anii 2003 si 2007: The O.C.
Personajul Seth Cohen, care avea un tata evreu si o mama crestina,
afirma ca „a inventat“ Chrismukkah la varsta de 6 ani, descriind-o
(aici recunoastem obsesia consumista in actiune) ca pe un interval de
„opt zile de daruri, urmate de o zi cu multe daruri“. In rest, erau
imbinate elemente caracteristice ambelor sarbatori, fiind expuse atat
un brad, cat si menora
(sfesnic cu noua lumanari, in amintirea minunii petrecute de Hanuka: in
Templul din Ierusalim, vandalizat de soldatii greci ai regelui seleucid
Antioh al IV-lea, ramasese ulei de lampa suficient
doar pentru o zi; cu toate acestea uleiul a ars, in chip miraculos, opt
zile, simbolizate de opt lumanari; cu cea de-a noua lumanare, centrala,
sunt aprinse toate celelalte).

In 2004, un cuplu interetnic din statul american Montana, Ron si
Michele Gompertz, a preluat conceptul, dezvoltandu-l si lansand
definitiv Chrismukkah ca o alternativa – vesela si impaciuitoare pentru
toate familiile multietnice – a Craciunului si a Hanuka. Chrismukkah.com,
site-ul lor,  propune felicitari adaptate si tot felul de idei pentru
celebrarea acestei sarbatori hibride. Chrismukkah, ca toate ideile
noi,  a avut de infruntat obstacole si inca nu s-a impus pe scara
larga, desi popularitatea ei este in crestere. Culmea ironiei, Liga Catolica din New York si Consiliul Rabinilor
din acelasi oras si-au unit fortele pentru a condamna, intr-o
declaratie comuna, sarbatoarea Chrismukkah, afirmand ca ea este
jignitoare atat pentru crestini, cat si pentru evrei. Ce se va intampla
cu Chrismukkah, cum va evolua ea, e prea devreme

ca sa stim. Om trai s-om vedea.

Mai interesant este faptul ca ideea Chrismukkah a declansat aparitii in
valuri ale unor sarbatori amestecate, povestea capatand o dezvoltare
surprinzatoare (pentru unii, chiar ingrijoratoare). De pilda, marea
companie de telefonie Virgin Mobile a „inventat“, intr-o reclama
premiata la competitiile de profil, Chrismahanukwanzakah, care imbina Craciunul crestin, Hanuka mozaica si Kwanzaa.
Aceasta din urma este o sarbatoare cu durata de sapte zile (26
decembrie – 1 ianuarie) care celebreaza mostenirea africana a
participantilor. De data foarte recenta, Kwanzaa a fost efectiv creata
de Ronald McKinley Everett (cunoscut si sub numele de Maulana Karenga),
scriitor american si activist pentru drepturile populatiei de culoare.
Kwanzaa a aparut in vremurile luptei impotriva discriminarii rasiale,
prin anii 1960, si a fost propusa de Karenga ca o modalitate de „…a da
negrilor prilejul sa se sarbatoreasca pe ei insisi si istoria lor, in
loc sa imite practicile societatii dominante“. O idee generoasa,
corespunzand idealurilor timpului; o idee care a evoluat, Karenga
declarand in 1997 ca, desi Kwanzaa este o sarbatoare afroamericana,
ea poate fi celebrata de oameni de orice rasa. Ca o jumatate de secol
mai tarziu Virgin Mobile a folosit ideea intr-o reclama, asta este o
alta poveste.

De aici si pana la dorinta de a integra si mai multe sarbatori, ale si
mai multor culturi, adunand sub o si mai mare umbrela multicolora
feluritele traditii de iarna ale feluritelor etnii care alcatuiesc azi
populatia tarilor occidentale, in spiritul democratiei si al unitatii
in diversitate, n-a mai fost decat un pas. Dar, pentru ca a aduna
intr-un singur cuvant numele sarbatorilor implicate ne-ar fi dat un
termen prea lung si imposibil de pronuntat si pentru ca toate acestea
trebuiau – totusi – sa poarte un nume, li s-a spus… Winterval.
Cuvantul (nascut din winter plus festival) a fost lansat de Mike Chubb,
omul responsabil cu organizarea evenimentelor in cadrul Consiliului
Orasenesc din Birmingham, Marea Britanie. Ideea, a carei punere in
practica a fost coordonata tot de el, a constat in initierea unui lung festival de iarna multicultural, pornind de la faptul ca numeroase minoritati etnice si religioase
bine reprezentate in Marea Britanie au, in acesta perioada a anului,
diferite sarbatori specifice. Pai atunci, de ce sa nu sarbatoreasca
toata lumea pe toata lumea?

si asa a aparut Winterval, care s-a desfasurat de doua ori: o data in
perioada 20 noiembrie – 31 decembrie 1997 si inca o data  intre
jumatatea lunii octombrie 1998 si jumatatea lunii ianuarie 1999.
Intentia declarata a fost de a atrage atentia (dar si interesul
oamenilor de afaceri) spre Birmingham si de a nu lasa pe nimeni pe
dinafara. Winterval acoperea astfel si Craciunul crestin, si sarbatorile „pagane“ tinute de adeptii neopaganismului (Solstitiul de Iarna, Yule), si sarbatorile celebrate de evrei (Hanuka), de musulmani (Ramandan si Eid), de cei cu ascendenta africana (Kwanzaa), de hindusi (Diwali),
dimpreuna cu sarbatoarea laica a Anului Nou. Suna bine, dar n-a mers
tot atat de bine. Oamenii obisnuiti s-au bucurat probabil de
distractiile oferite, dar se pare ca ideea era prea dificil de acceptat
(poate prea avansata?) pentru stadiul in care se afla lumea noastra.
Cativa clerici s-au revoltat si au condamnat initiativa, Consiliul
Orasenesc Birmingham a raspuns prezentand contraargumente, treaba a
ajuns in presa, mai ales in cea de scandal, si toata povestea a intrat
in istorie ca un exemplu de corectitudine politica prost inteleasa si dusa prea departe. Ma rog, fel de fel de interpretari…

La polul opus fata de dezvoltarile surprinzatoare ale acestor sarbatori
plurivalente, se situeaza refuzul de a sarbatori Craciunul, cel putin
asa cum a ajuns el sa fie inteles si celebrat in lumea vestica. In
ultimii ani, tot mai multi occidentali, scarbiti de uriasa si
monstruoasa masinarie de stors bani pusa in miscare de magazine si
banci cu prilejul Craciunului, s-au declarat pe fata „anticraciunisti“. Miscarile anti-Christmas
iau amploare, uneori manifestandu-se chiar si in forme mai violente –
proteste de strada si apeluri vehemente la boicotarea marii manipulari.
Dar oamenii nu pot trai fara sarbatori – ele sunt parte din viata
noastra dintotdeauna, din evolutia culturala a umanitatii –, asa ca acestea nu dispar, ci doar evolueaza, se transforma, sunt reinventate.Asa s-a intamplat cu Festivus,
devenita in SUA cea mai faimoasa sarbatoare „alternativa“. Ea e,
totusi, inspirata in buna masura de Craciun, fie si sub aspectul
substituirii si al negarii – cutare element nesuferit specific
Craciunului este inlocuit, in Festivus, cu altceva (vezi caseta).
Creatorul sarbatorii este scriitorul american Dan O'Keefe care, in
1966, a  sarbatorit aniversarea primei intalniri cu cea care avea sa-i
devina sotie. Ulterior, familia O'Keefe a facut din Festivus o
ceremonie anuala, cu diverse practici, unele amuzante, altele bizare,
toate menite sa stranga legaturile dintre membrii familiei.

Dar, oricum le-am spune acestor sarbatori de iarna, se pare ca nu putem
trai fara ele; intreaga poveste istorico-mitologica a celebrarilor la
vremea Solstitiului hibernal arata cat de atasati suntem de asemenea
prilejuri de intalnire. Asta sunt sarbatorile: prilejuri de intalnire;
pentru unii, intalnire cu divinitatea, pentru altii, intalniri cu
oamenii dragi sau pur si simplu cu mai multi oameni. Sentimentul
apartenentei la grup – una dintre cele mai insemnate nevoi sufletesti
ale omului – poate fi multumit in felurite chipuri. si propunem sa nu
dam nume: numele, ati vazut, adesea mai mult ne incurca si nasc
controverse. Nu numele, ci intelesul profund si impactul emotional al
sarbatorii sunt importante, asa ca noi va uram, cu drag, tuturor
laolalta:

SARBATORI FERICITE!

O sarbatoare controversata 

Militantii impotriva consumismului
denunta uriasa manipulare care ii impinge pe oameni sa cheltuiasca sume
nerusinat de mari, eventual indatorandu-se pentru mai multe luni, in
incercarea de a da stralucire evenimentului printr-un maraton al cumparaturilor.
Organizatiile crestine deplang „paganizarea“ Craciunului, importanta
crescanda acordata elementelor necrestine (de pilda, bradul) in
detrimentul sensului spiritual crestin al sarbatorii. Ecologistii
condamna revoltati consumul enorm de resurse si impactul asupra
mediului pe care le antreneaza sarbatorirea Craciunului: milioanele de
brazi taiati pentru a sluji drept podoabe efemere, miliardele de
flecustete inutile cumparate si care vor ajunge, peste o luna-doua, la
gunoi, uriasele cantitati de energie electrica
risipite pentru a ilumina festiv (si uneori de-a dreptul kitsch) casele
si strazile oraselor. Apelurile la moderatie se inmultesc pe an ce
trece si poate ca ar fi mai sanatos sa constientizam ceea ce se
intampla si sa incercam sa rezistam fortelor care ne atrag in fiecare
an in moara infernala, ametiti de indemnurile, campaniile,
manipularile, promotiile, ofertele, reducerile,
preocuparea de a fi in rand cu lumea sau de a fi mai cu mot decat
vecinii. O moara din care adesea iesim cu un vag (in cel mai bun caz)
sentiment de vinovatie si cu impresia frustranta ca totusi nu ne-am
distrat destul fata de cati bani am cheltuit.

Festivus, varianta Seinfeld 

Cel care a popularizat Festivus a fost fiul lui Dan O'Keefe, Daniel, unul dintre scenaristii serialului Seinfeld.
Daniel s-a inspirat din viata propriei lui familii pentru a imagina
cateva activitati de Festivus pe care le-a introdus in episodul Greva,
difuzat pe 18 ianuarie 1997. Printre activitatile prezentate acolo, se
numara „exprimarea supararilor“, un moment in care fiecare dintre cei
prezenti spune celorlati ce anume l-a dezamagit din purtarea lor in
cursul anului care a trecut, si „tranta de Festivus“, in care capul
familiei trebuie sa fie pus la pamant de catre cel care l-a provocat.
Locul bradului de Craciun este luat de o simpla bara
din aluminiu, expusa fara nici un fel de podoabe, ca o reactie, spune
Frank Costanza (tatal lui George), la comercializarea costisitorilor
brazi impodobiti; Frank Costanza este cel care, in serial, ar fi
inventat Festivus ca o reactie la insuportabilul caracter comercial pe
care l-a capatat Craciunul. Impunsaturile sunt
evidente, tot episodul fiind un comentariu sarcastic la adresa
mercantilizarii unei sarbatori menite candva sa stranga familia si
comunitatea in jurul unor simboluri ale iubirii.

Piramida misterioasa – dovada existentei unei civilizatii necunoscute

9:57 Am

Mai multe sculpturi din piatra descoperite in apropierea unei piramide din centrul Mexicului par sa dovedeasca existenta unei civilizatii necunoscute care a evoluat inaintea marilor culturi din aceasta parte a lumii, anunta National Geographic. Arheologii au descoperit artefactele inca de acum 15 ani, dar studiul lor s-a dovedit mai anevoios decat se crezuse initial. „Cele mai multe dintre cele 41 de obiecte scoase la lumina in valea Tuancingo nu se incadreaza in nicio cultura cunoscuta in Mexic”, sustine Carlos Hernandez, arheolog in cadrul Institutului National de Antropologie si Istorie din statul Hidalgo. Cele mai multe figuri sunt reprezentate in pozitia sezand cu mainile in jurul gleznelor. Unele dintre ele au palarii conice cu serpi la baza, fapt ce a dus cu ideea la o reprezentare a zeului Ehecatl-Quetzalcoatl, zeul Aztec al vantului. O alta statueta reprezinta un barbat rasarind din gura unui jaguar. Datate in perioada anului 600 d.Hr., statuetele au fost descoperite langa misterioasa piramida Huapacalco, piramida ale carei origini reprezinta inca un subiect de controverse pentru arheologi. „Cultura Teotihuacan a aparut in jurul anului 400 i.Hr si a disparut acum circa 1300 de ani, in preajma anul 700 d.Hr. Acesti oameni au construit unul dintre cele mai largi complexe din piramide din America prehispanica. Dupa ei au venit Toltecii, grup de triburi sud-americane care au format imperiul Toltec cu capitala la Tula. Ei nu au rezistat decat 200 de ani pe scena istoriei, din preajma anului 900 d.Hr pana in apropierea anilor 1100 d.Hr.. Cultura descoperita de noi este, insa, diferita, iar piramida Huapacalco apartine, probabil, acesteia”, afirma Hernandez. Arheologii mexicani sunt gata sa imbratiseze teoria colegului lor, atata vreme ca se stie ca, odata cu destramarea civilizatiei Teotihuacan, mai multe state au rasarit pe scheletul fostei culturi. Noua cultura a fost botezata Hidalgo, dupa numele statului in care a fost descoperita. Marele Sfinx de la Giza ascunde inca multe secrete 9:56 Am Sfinxul egiptean a avut initial un cap de leu, iar varsta sa este cu mult mai veche decat pare la prima vedere, afirma Colin Reader, geolog britanic care a realizat recent un film documentar pe aceasta tema pentru Channel Five, anunta publicatia britanica DailyMail. Pentru multa vreme, egiptologii au considerat ca Sfinxul a fost construit la scurt timp dupa finalizarea primei piramide, acum 4.500 de ani, in timp ce contestatarii acestei teorii afirma ca uriasul monument, cu trup de leu si cap de om, are o varsta de aproape 10.500 de ani. O echipa de geologi britanici, condusa de Colin Reader, a tinut, insa, sa faca lumina in acest caz iar rezultatele au fost cat se poate de neasteptate. Cercetatorii britanici sustin ca Sfinxul este mult mai varstnic decat pare, fapt sustinut de eroziunea produsa de ploaie, de stilul arhitectonic diferit de al celorlalte constructii egiptene dar si de descoperirea unui palat scufundat in platoul Giza, a carui varsta se pare ca este aceeasi cu cea a Sfinxului. Un alt argument adus in discutie este cel al marimii disproportionate a trupului fata de cap, ceea ce a dus la ideea ca monumentul a fost resculptat pentru a-i da chipul unui faraon, existand inca multe dispute in privinta celui reprezentat. „Leul era un simbol mult mai potent al puterii decat o fata de om. Este evident ca Sfinxul a fost resculptat in timp si ca, la inceput, avea fata unui leu”, sustine Jonathan Foyle, unul dintre cercetatorii implicati in proiect. Geologul Robert Schoch confirma teza colegilor sai si afirma faptul ca vechimea Sfinxului nu este cea din teoriile egiptologilor. „Expunerea la o sursa de apa care sa poate produce o eroziune atat de puternica nu s-a mai intalnit in platoul Giza din mileniul al V-lea sau al VI-lea.. Trebuie sa mutam data constructiei monumentului cu peste 2000 de ani inaintea datei oficial acceptate in prezent. Cel mai probabil, Sfinxul a fost ridicat in perioada primelor Dinastii egiptene”, concluzioneaza acesta.